Pe cine numim EU – de Eugenia Grosu Popescu

Stimaţii mei pieteni (fete şi băieţi),
trecuţi, prezenţi şi viitori,
Permiteţi-mi să vă ofer o carte numită „Pe cine numim EU”. Conţine versuri (care s-au scris singure când eram îndrăgostită de ceva sau de cineva) şi proză( (secvenţe autobiografice care mă cam fac de râs). Până la 15 august încerc şi câteva exemplificări pe face book, ca să mă pot făli cu o listă cuprinzătoare a celor dornici să aibă cartea (pentru critici şi completări).
LANSARE (virtuală!), deci, de Sf Maria a primei liste de înscrişi.

coperta carte EGP
Un adaos pentru cei care nu se tem să înveţe jurnalismul chiar şi de la pisici: se oferă şi a doua ediţie a lui „Ticuţă reporterul”.

 

Proză (fragmente)  – de Eugenia Grosu Popescu

Trecem repede peste primele greşeli

…Era iarnă. În viaţa luată pe cont propriu, al cărei singur mare avantaj este că poţi să urli cât vrei, sosisem de numai câteva luni. Cu mândria de proaspăt şi competent tată, în care era înfăşurată toată fiinţa lui, de la cascheta impetuoasă până la vârful cizmelor lustruite-oglindă, un genist de numai 27 ani căra, săltând printre troiene, o săniuţă ce conţinea un sugar adormit, dezamăgitor de insensibil la frumuseţile din jur. După un jogging bărbătesc, “calul” cu siluetă de manechin s-a oprit, gâfâind, ca să transmită în aer, domnului Gerilă, un mesaj şoptit, pe un ton grav, de secret militar: ”Gata joaca. Mergem la mama”. Întors acasă, tânăra soţie, mama mea, în loc să-l sărute, ca de obicei, l-a somat de la poartă, cu duritatea santinelei care îţi strigă la intrarea în zona interzisă „Stai ! Cine-i ?” (şi tu spui parola, că dacă n-o spui, te împuşcă):

– Stai ! Unde-i fata ?

Surprins, tata şi-a înfipt ochii în sania goală şi a răcnit, prompt şi răspicat, ca la armată:

– Am pierdut-o.

(Nu vă îngrijoraţi, m-au găsit. Îmi continuam nestingherită somnul, pe unul dintre troiene. Şi, vă fac o mărturisire: am rămas toată viaţa cu îngrozitorul obicei de a-mi continua somnul orice s-ar întâmpla.)

 

……………………………….

Nu-i uşor să fii client

Alba Iulia. Crescusem. Împlinisem vârsta primelor responsabilităţi, număram, adică, trei ani, când mama, în cadrul pregătirii mele pentru viaţă, m-a trimis, pentru prima dată, singură la „boltă”, mai precis, la băcănie, ca să învăţ câte ceva despre economia de piaţă. Primisem şi ceva bănuţi în buzunarul şorţuleţului alb, “de organdi”, cu volănaşe. Voia, pe semne, biata mama, să deprind direct aritmetica lucrului cu banii, n-avea de unde să ştie că eu cu banii şi cu gâştele (a se vedea mai târziu), urma să am numai trăiri negative. Exerciţiul din ziua aceea consta în achiziţionarea unei cantităţi relativ reduse de sare de bucătărie „de la Cegledy”. Prăvălia soţilor Cegledy nu era departe de casă, dar nici aproape nu era pentru un mers încă nesigur şi nici foarte atent. Drumul trecea printre cele două catedrale uriaşe, ortodoxă şi romano-catolică. Relieful pe care păşeam nu era perfect plan, era împodobit, în schimb, cu arbori, arbuşti şi tufe, printre care zărem strecurându-se, în urma mea, la intervale, o umbră cunoscută: mama. Sigur că mă simţeam bine ştiind-o pe aproape, dar, în acelaşi timp, mă deranja faptul că n-avea încredere în mine. M-am prefăcut că n-o văd şi am ajuns teafără, fără călcat strâmb sau alte accidente, la prăvălie. Cunoşteam, de la vizitele cu ai mei uşa înaltă până la cer, de la intrare, cu sforicelele atârnânde şi clopoţeii lor gălăgioşi. M-am străduit să păşesc peste prag cu piciorul drept, cum am văzut că făcea tata când voia să intre cu folos undeva. Apoi m-am grăbit – cam tare – spre tejghea şi, când tocmai eram pe punctul să nimeresc sub ea, cu oarece efort, m-am oprit. Nici n-am apucat să-i zic „Săru’mâna” doamnei care, chemată de clopoţei, tocmai venea din altă cameră, că am şi auzit-o comunicându-i, nedumerită, soţului: „Nu-i nimeni, dragă, ni s-a părut!” Tejgheaua era mai mare ca mine şi, din cauza ei, doamna nu mă vedea. A trebuit să dau puţin în marsh arierre, ca o maşină cuminte, şi să nu mă supăr. Am spus frumos “Săru’mâna”, am întrebat dacă au sare, am primit sarea împreună cu un bonus de zâmbet a încântare şi cu un “Bravo!” de sus în jos, vorbă despre care Ghică – leatul meu – spunea că nu e bună decât pentru măgari, dar lecţia cu intratul sub tejghea mi-a folosit. Mai târziu, aveam să constat că eram la fel de nevăzută pe la ghişee, chiar dacă, între timp, crescusem ceva mai sus ca tejgheaua.

 

Poezii – de Eugenia Grosu Popescu

OZN

Privim prin hublouri, / Ochi de sfială, rotunzi,

Cum se scurg nebuloasele / În roiuri inverse,

Constelaţii de lacrimi / Ne-plânse, ne-şterse…

Blânde maree urcă în noi / Gata să se reverse.

Ce facem? Imponderabili zburăm,

în doi

Prin nebuloasele unui vers ?

Sau îndrăznim  / să ieşim din noi

în Marele Univers ?

Rostuim planeta:

Oceanele de-o parte,

uscatul de alta ?

Topim

Cosmosul ce ne desparte ?.

Sau rămânem

întru eternitate,

ochi de sfială, rotunzi,

în sentimentele noastre

neidentificate ?

 

Fabula bălţii

După ploaie, într-un loc,

O baltă lămurea, cu foc,

un mormoloc:

„Eu sunt o doamnă, tinere, cu carte

„Fac parte,

ţine minte,

„Din aceeaşi familie

„De cuvinte,

cu Baltica

„De la baltă la Baltica

diferenţa e o ‚ica’,

„O mai nimica !

„Totul e (oftă ea cu pasiune)

să ai un dram de noroc

„Şi să găseşti un june,

un mormoloc

„Împreună cu care

„Să faci rost de niţică sare

„De valuri, de faruri

şi de vapoare…

„Restul,

adică renumele,

dimensiunile

„Vin de la sine..

Vreau să zic de la mine..!

„Cu vremea, fireşte,

toată lumea creşte..

„Haide, nu te sfii,

priveşte,

„Interiorul meu cum străluceşte

„De aur vechi, paftale şi inele

„De giuvaeruri şi mătăsuri grele,

„Admiră-le

sunt toate ale mele !”

(În baltă se vedea – ce lucru rar! –

vitrina unui meşter aurar

şi mormolocul fascinat

privea

balta superbă ce îi oferea.)

Sentimental şi curios din fire

Se lăcomi

de-aproape să admire

comoara

ce cu sete el simţea

că şi-o dorea

văzându-se de-acum al bălţii mire…

Dar ce dezastru, ce coşmar, ce soartă !

A fost de-ajuns un simplu salt în baltă…

Nămolul, furios, a explodat

ca un vulcan, de sub oglinda spartă

în care mormolocul s-a lansat.

Întreaga lume s-a întunecat,

Nimic în jur n-a mai rămas curat.

Morala:  Ca-n multe alte întâmplări răzleţe

Nici mormolocul n-avusese timp

să- înveţe

Că balta fără de morală reflecta

O bogăţie care nu era a sa.